România ascunsă

abbey-architecture-bottleneck-163572

Poate îmi este mai ușor să scriu aceste rânduri fiind departe de țară. Poate că este doar un mod de a ne alina suferința de a fi departe. Dar România așa cum o cunoșteam sau cum ne-o imaginăm se pare că a dispărut. Ceea ce vedem acum public este doar o urmă, o caricatură a ceea ce știm că este România de fapt. Nicio urmă de naționalism prost înțeles în aceste rânduri! Doar o ușoară nostalgie poate.

Cu toate acestea, intrând aproape zilnic în contact cu români care lucrează în diferite colțuri ale lumii, îmi dau seama că România pe care o doresc continuă de fapt să existe prin oameni; prin românii din țară și din afara ei. Romania mea sunt de fapt românii muncitori, capabili, onești, care arată tot ce poate România oferi mai bun prin valoarea pe care o aduc acolo unde trăiesc și muncesc. România sunt deoportrivă și cei cârcotași, bârfitori, leneși, prea puțin dispuși să te ajute, să te servească, încrezuți, etc. pentru că la fel ca orice altă țară și România are buni și răi, sfinți și păcătoși.

Ce încerc de fapt să subliniez prin acest articol este faptul că probabil nu vom putea vreodată să schimbăm România politic, prin decizii politice înțelepte, prin implicare civică, prin crearea unui partid nou și necorupt, deși mi-ar plăcea să cred asta. Dar cu toate acestea există un lucru pe care îl putem face fiecare dintre noi, românii dintre granițe sau din afara lor, și care poate schimba modul în care România arată și anume, ca fiecare dintre noi să-și facă bine treaba acolo unde este, să fie cinstit, bun, omenos, și prin asta să spună indirect ceva despre rădăcina sa. Schimbându-ne pe noi, devenind mai buni, mai performanți, câte puțin se va schimba fața întregii țări, pentru că țara nu sunt o mână de politicieni corupți ajunși ocazional și temporar în fruntea țării, ci noi, cei 19 milioane de români.

Când vorbim despre Biserică spunem același lucru atunci când afirmăm că Biserica sunt cei care o compun, începând cu Capul Care este Hristos, continuând prin Apostoli cu episcopii, preoții, diaconii, monahii și monahiile și toți credincioșii laici care alcătuiesc împreună Trupul lui Hristos. Biserica este sfântă pentru că Sfânt este Capul ei dar Trupul ei este format din sfinți și păcătoși, toți împreună, pe cale spre Împărăția lui Dumnezeu. De aceea a acuza Biserica de lipsă de sfințenie înseamnă de fapt a ne acuza pe fiecare dintre noi, mădularele care compun Trupul, de lipsă de sfințenie. Câtă vreme nu am atins măsura deplinătății nu suntem îndreptățiți să arătăm cu degetul pentru că făcând așa vom semnala în primul rând lipsa propriei desăvârșiri. Critica este necesară în orice domeniu și în orice insituție umană pentru a putea progresa, însă cred că este important să înțelegm că nu orice critică este productivă și nici că oricine poate critica constructiv.

 

 

 

Advertisements

One of us

pexels-photo-808700

este numele unei melodii cântate de Joan Osborne prin anii nouăzeci. Eram puștan pe atunci însă țin minte că mi-a plăcut foarte mult piesa, deși nu cred că înțelegeam prea bine versurile. Mesajul este simplu: ce-ar fi dacă Dumnezeu ar fi unul dintre noi, un oarecare, neîngrijit, călătorind singur în autobuz în drum spre casă?

Mesajul este simplu, însă pe cât se poate de frapant, nu doar pentru faptul că îl regăsim atât în Evanghelii cât și în scrierile Părinților, ci mai ales pentru implicațiile sale cotidiene. Oare cum ar arăta lumea în care trăim dacă măcar noi, așa zișii creștini, am lua în serios acest mesaj. Cum ar fi dacă am trăi zilnic cu suspiciunea că străinul pe care nimeni nu îl abordează în biserică, cerșetorul “invizibil” de la colțul străzii, șoferul de autobuz pe care nici nu îl mai salutăm sau colegul de serviciu ar fi nimeni altul decât El. Și cum ne-am purta atunci cu ei?

Sigur nu am mai judeca; pentru că cine am fi noi să Îl judecăm pe Dumnezeu? Nici măcar nu am mai da sfaturi; cum să îi dai sfaturi Creatorului a toate? Nu ne-am mai da aere de superioritate față de nimeni și ne-am gândi mai mult la Celălalt decât la noi. Lista poate continua cu toate răutățile, micimile, păcatele și neputințele omenești care deodată s-ar topi, copleșite de grandoarea întâlnirii cu El.

“L-ai văzut pe fratele tău? Pe Dumnezeu L-ai văzut!” ne asigură Avva Isaac Sirul și împreună cu el o întreagă suită de Părinți, de la Avva Apollo din Pateric, Sfântul Clement Alexandrinul până la Sfântul Serafim de Sarov. Există așadar o întreagă tradiție patristică de raportare la aproapele ca la Dumnezeu, nu în sensul panteistic de adorare a creaturii ca Dumnezeu, nici în cel iluminist de autonomizare a omului, ci în virtutea demnității omului de chip și icoană a lui Dumnezeu.

Așadar omul poate fi și trebuie cinstit pentru ceea ce este, făptură creată de Dumnezeu după chipul Său. Un microcosmos care include și recapitulează în sine întreaga creație! Poate nu vom reuși niciodată în mod deplin să ne raportăm la fiecare om ca la Dumnezeu, însă cu siguranță că dacă vom încerca relațiile noastre cu cei din jurul nostru se vor îmbunătăți. Pe calea aceasta au mers sfinții care ajungeau să numească, precum Sfântul Serafim de Sarov, pe fiecare om “bucuria mea”.

Gina

person-woman-sitting-old

Nu trecea mult timp după ultima naștere și era din nou însărcinată! Deja pierdusem șirul socotind câți copii avea. Îi lăsa în grija statului pentru că nu avea un acoperiș deasupra capului unde să îi crească. Avea și un handicap mental și asta o scosese probabil din mersul obișnuit al societății. Trăia pe stradă din mila oamenilor, majoritatea studenți la Teologie.
Ne dădea tuturor mult mai mult decât primea: un zâmbet sincer și inocent…

Într-o dimineață trec grăbit pe lângă ea; tocmai ce terminasem un examen la Teologie și fugeam spre următorul la Istorie. Avea să fie singura zi în cei patru ani de facultate în care coincideau două examene. Și cum de obicei nu aveam mai mult de două, trei zile libere între examene, de data aceasta nu apucasem să mă pregătesc decât pentru examenul de la teologie. Pentru celălalt citisem pe fugă, dimineața, unul din cele 8 cursuri, înainte să ies din casă. Așa că în graba spre Facultatea de Istorie aproape că nici nu am observat-o la colțul străzii. Probabil i-am întins ceva în zor, i-am zis că mă grăbesc la examen și mi-am văzut de drumul meu, îngândurat și cu presiunea a ceea ce avea să urmeze.

M-am cufundat, ca în fiecare dimineață, în marea de oameni grăbiți de la metrou, o rutină care mă relaxa teribil, gândindu-mă că nu sunt decât una dintre miile de furnici grăbite spre cine știe ce destin. De oboseala inevitabilă a acelei mulțimi interminabile mă salvase într-o zi gândul că mă aflam într-o mare familie umană, printe mii de frați și surori…

Nu cred că am mai avut vreodată atâta emoție înaintea unui examen! De obicei emoția consta în ce avea să ne ‘pice’, dar acum nu citisem aproape nimic, așa că orice ar fi ‘picat’ ar fi avut același rezultat. Orice, mai puțin cursul pe care îl citisem în acea dimineață. Care ar fi fost probabilitatea ca subiectul examenului să fie exact tema dezbătută în acel curs? 1/8. Și tocmai acel unu din opt a fost ceea ce ne-a ‘picat’!

Nu mai rețin ce notă am luat, dar oricum cu mult peste așteptările mele, adică măcar să ‘trec’ acel examen. Am ieșit din clădirea înaltă și veche fără să am vreun gând anume. Ma simțeam, poate, doar norocos. Am coborât din nou în galeriile subterane, care de data aceasta erau pustii și răcoroase. Am ieșit din nou în căldură înăbușitoare cu gândul la un duș înviorător care să mă trezească din amorțeala acelei canicule. Gina m-a întâmpinat la colțul străzii cu un cuvânt pe care mi l-a spus pentru prima oară atunci și pe care nu avea să îl mai repete vreodată: m-am rugat pentru tine să iei examenul!

Să muncim!

victoria-station-busy-people-victoria-735795.jpeg

În secolul nostru munca a devenit noul drog! Muncim, muncim și iar muncim și facem asta cu atâta sârguință încât pare că singurul scop al vieții noastre este acesta: munca! Desigur că Scriptura încurajează munca, afirmând că “dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce”, însă acest îndemn legitim nu trebuie confundat cu ceea ce Alexander Schmemann numea, pe bună dreptate, “blestemul muncii”.

Există un echilibru al muncii, pe care l-am putea descoperi amintindu-ne de felul în care munceau moșii și strămoșii noștri, care își cumpăneau foarte bine raportul muncă-odihnă, deși făceau aceasta cu atâta naturalețe încât nu părea că ar face-o dinadins. Însă în epoca noastră acest echilibru pare că aproape a dispărut, rezistând poate, izolat, prin anumite sate și cătune.

De ce facem aceasta?

Cu siguranță nu doar pentru a aduna bunuri, experiențe sau averi! Există o motivație mai adâncă, pe care o pot descoperi cei ce își analizează gândurile și sentimentele, tratându-și sufletul cu seriozitate! Această motivație se poate rezuma scurt în aceste cuvinte: fuga de sine!

Muncim fără întrerupere pentru a uita de noi, pentru a fugi de gândul stăruitor la moarte și pentru a scăpa, de fapt, în mod paradoxal, chiar de viața noastră. Nu mai știm să folosim plictiseala în folosul nostru, ne este frică să stăm doar cu noi înșine, cu gândurile și sentimentele noastre. “Fundamentul culturii noastre este activitatea intensă marcată de frică și plictiseală” afirma același Schmemann.

Poate de aceea unul dintre lucrurile cele mai importante pe care Biserica trebuie să le facă astăzi este acela de a se disocia de acestă tentație a muncii fără oprire, oferind lumii un loc de răgaz în care timpul se oprește pentru a participa la Veșnicie! Este soluția salvatoare care nu respinge lumea dar nici nu se identifică cu ea și cu devierile ei ci îi face pe fiii ei părtași încă din această viață Împărăției ce va sa fie, liberi, fericiți și plini de sens!

Ierarhia iubirii

pexels-photo-808877.jpeg

Există în istoria mântuirii neamului omenesc o evoluție a descoperirii dumnezeiești, adică a revelației supranaturale prin care Dumnezeu le descoperă oamenilor voia Sa.
Acest dialog începe în Rai și culminează cu Întruparea Fiului Său, dar continuă și după Înălțarea lui Hristos de-a dreapta Tatălui, până la sfârșitul vecilor. Înțelegem așadar că există o progresie a dialogului între Dumnezeu și om dar și o evoluție a conștiinței omenității, care să permită o continuă creștere în cunoaștere.

Atunci când glasul voii lui Dumnezeu nu s-a mai auzit atât de limpede în conștiința omului, atunci Dumnezeu intervine personal dându-le oamenilor legi scrise după care să se ghideze. Așa apare la evrei Legea Talionului, care stabilea că pedeapsa unui răufăcător nu putea fi mai mare decât fapta pe care o comisese. Găsim acestă lege pentru prima dată în Cartea Exodului (Ex. 21:23-25), când Moise le-a poruncit israeliților: „Iar de va fi și altă vătămare, atunci să plătească suflet pentru suflet, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânatăie pentru vânătaie”. Deși la prima vedere pare o lege crudă aceasta reprezenta de fapt o evoluție față de practicile de până atunci, când răzbunarea depășea de cele mai multe ori răul inițial.
Hristos va desăvârși Legea Talionului, așa cum a făcut și cu alte dispoziții din Legea Mozaică, pentru a ridica omenirea la un alt nivel de înțelegere morală și duhovnicească. De aceea avea să le spună oamenilor adunați în jurul Său pe un deal mic de lângă Mărea Galileii: “Ați auzit că s-a zis: “Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Hristos vine așadar cu o noutate extraordinară, cu ceva nemaiauzit până la El și anume, cu ideea că răului nu trebuie să i te împotrivești, ci din contră, să îi faci mai mult bine: “Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ți ia haina, lasă-i şi cămaşa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două.”

Această noutate anume va face din Creștinism o religie cu totul originală, o ruptură totală față de tot ce avusese loc până atunci și față de tot ce avea să mai apară! Hristos nu caută doar o simplă îmbunătățire morală a omului ci dorește o transformare totală a lui, trecerea sa de la chip la asemănarea cu Dumnezeu, adică îndumnezeirea! Iubirea vrăjmașilor este o noutate absolută pentru orice sistem moral și pentru orice lege penală din toate timpurile și din toate locurile, însă acesta nu este decât un aspect a ceea ce Hristos dorea de fapt să ne învețe și anume, că scopul vieții noastre este sfințenia! “Fiți, dar, voi desăvârşiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” avea să concludă, tot în Predica de pe Munte.

Știm toate aceste lucruri, le auzim adeseori în Biserică, însă marea provocare pentru noi, creștinii, este punerea lor în practică…de atâtea ori ne-am văzut înfrânți în lupta noastră duhovnicească, pierzând dragostea cea după asemănarea Tatălui. Aceste provocări au existat însă dintotdeauna în Creștinism; de aceea îi vedem nu doar pe mireni ci chiar și pe monahi fiind puși la încercare în ceea ce privește dragostea de vrăjmași: S-au dus oarecari frați la avva Antonie și i-au zis lui: spune-ne nouă cuvânt, cum să ne mântuim? Zis-a lor bătrânul: ați auzit Scriptura? Bine vă este vouă. Iar ei au zis: voim să auzim și de la tine, părinte. Și a zis lor bătrânul: zice Evanghelia: de te va lovi cineva peste fața cea dreaptă a obrazului, intoarce-i lui și pe cealaltă. Zis-au lui: nu putem face aceasta. Zis-a lor bătrânul: de nu puteți întoarce și pe cealaltă, măcar pe aceea una s-o suferiți. Zis-au lui: nici aceasta nu putem. Zis-a bătrânul: dacă nici aceasta nu puteți, nu dați în locul aceluia ce ați luat. Și au zis ei: nici aceasta nu putem. Deci, zis-a bătrânul, ucenicului său: fă-le puțină fiertură căci sunt neputincioși. Dacă aceasta nu puteți și aceea nu voiți, ce să vă fac vouă? De rugăciuni este trebuință.

Partea noastră

pexels-photo-267559

Trăim într-o lume care încearcă să ne convingă că totul este de vânzare și că având bani, putem cumpăra orice! Fiind înconjurați zi de zi de reclame care ne îmbie să cumpărăm chiar și cele de care nu avem nevoie, ajungem să credem în final că până și cele spirituale se pot dobândi contra cost!

Mi s-a întâmplat de multe ori, ca preot, ca după terminarea unui serviciu religios să fiu întrebat de cei pentru care fusese săvârșit: “cât ne costă?”, de parcă Biserica ar fi un aprozar iar Dumnezeu un precupeț care vinde harul pe bani!

Nu mă înțelegeți greșit, nu e vina credincioșilor că trăiesc într-o societate în care pare că orice este posibil dacă ai bani! Poate mai degrabă a noastră  a slujitorilor Sfintelor Altare, că nu îi învățăm că harul este gratuit, că el este de fapt un dar și că nu am avea bani destui pentru a putea plăti ceea ce primim prin Sfintele Taine și ierurgii!

Dar mai este și un alt aspect, poate chiar mai păgubos pentru cei care intră în logica aceasta consumeristă și anume ideea că efortul personal nu mai este necesar, atâta timp cât s-au îndeplinit toate îndatoririle formale. Vă dau doar un exemplu: credinciosul care oferă pomelnicul pentru a fi pomenit la Altar poate avea impresia că o dată săvârșită această “îndatorire” nu mai trebuie să se roage și el, personal, pentru cei trecuți pe bilețel. Datoria a fost îndeplinită, preotul este de acum dator să se roage iar efortul nostru s-a limitat la scrierea unor nume și la un drum până la ușa Altarului, însoțit eventual de o contribuție financiară benevolă.

Să nu ne înșelăm însă! Partea noastră de efort trebuie să fie mai mult decât atât. Rugăciunile preoților trebuie însoțite de propriile noastre rugaciuni, făcute cu durere pentru cei pomeniți!

Un frate a zis lui avva Antonie: Roagă-te pentru mine! Zis-a lui bătrânul: nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vei ruga lui Dumnezeu.

Să ne silim așadar la rugăciune și faptă bună știind de la Hristos că “împărăția cerurilor se ia prin străduință și cei ce se silesc pun mâna pe ea.”

Χαρά

secretul-sanatatii-fizice-si-mentale-a-calugarilor-de-pe-muntele-athos-447079.jpg

Bucurie! Gând, sentiment, cuvânt.

Cum se naște, de unde vine, cine o dăruiește? Nu se poate confunda nicicum cu relația de cauzalitate produsă de obiectele ce ne înconjoară! Adevărata bucurie, așa cum o spune Apostolul Iacov, vine de Sus: „Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor…”. Nu există, așadar, bucurie adevărată, bucurie autentică, care să vină prin lucruri sau oameni, fără să își aibă obârșia în Dumnezeu!

Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte.”!

Ne încojurăm de oameni și de obiecte. Nu putem trăi singuri, avem nevoie de un „ajutor potrivit” pentru noi, pentru fiecare dintre noi. Însă prin căderea primilor oameni relația omului cu obiectele și persoanele din jur s-a deteriorat. Încetând de a mai fi mijloace de adâncire în relația cu Creatorul, ele devin obiecte de proiecție ale propriului nostru Eu. Oamenii încetează a mai fi pentru noi subiecte ale unei dimensiuni veșnice a Creației, devenind obiecte de posedat și manipulat.

Dumnezeu alege materia, alege creatul, nu fuge de Creația Sa, nu o reneagă! Ca un părinte care nu își repudiază copilul, oricât de mult ar greși, ci încearcă să repare ce s-a stricat, încearcă să îndrepte relația spre firescul ei. Și acesta este unul din aspectele Întrupării lui Hristos: îndreptarea lucrurilor, repararea relației, reluarea legăturii naturale între creatură și Creator. Hristos face aceasta mai întâi în Sine, ontologic, aducând împreună Firea Sa Dumnezeiască și Firea omenească, „fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire”, după formula de la Calcedon. Prin Întruparea, viața, moartea și Învierea Sa „făcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate” după cum frumos exprimă Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Trăim deci deja în Împărăție! Bucuria este sentimentul firesc dar și darul dumnezeiesc primit odată cu Tainele Botezului, Mirungerii și Euharistiei! Nimic nu mai poate strica de acum acest sentiment divin, sădit adânc în sufletul nostru încă din pruncie! Omul, spune un Părinte, nu se poate întrista decât numai pentru păcatele lui! Însă această întristare este roditoare, pentru că naște în cele din urmă bucuria în sufletul celui care se pocăiește sincer.

În Patericul Egiptean găsim următoarea întâmplare:

„Alt frate ședea singur, aparte, în mănăstirea Monidriilor zicând această rugăciune neîncetat către Dumnezeu: Doamne, nu mă tem de Tine! Pentru aceasta, trimite-mi săgeată de fulger, sau alt chin, sau boală, sau drac, ca așa măcar sufletul meu cel împietrit să capete frică! Rugându-se iarăși, zicea: știu că multe am greșit Ție, Stăpâne, și nenumărate sunt greșelile mele. Pentru aceea nu îndrăznesc să zic să mă ierți, ci de se poate, pentru îndurările Tale, iartă-mă! Iar de nu se poate, pedepsește-mă aici și nu mă pedepsi acolo! Dacă și aceasta este cu neputință, răsplătește-mi aici o parte din chin și acolo îmi fă mai ușor chinul! Numai să începi de acum să mă pedepsești, însă cu mila și nu cu mânia Ta, Stăpâne. Așa, un an întreg pocăindu-se și acestea cu lacrimi fierbinți din tot sufletul cerând și zdrobindu-și trupul cu post și cu priveghere și în cealaltă rea pătimire și sufletul său smerindu-și, într-o zi sta el jos și plângea după obicei, tare tânguindu-se. Din multa supărare i-a venit lui dormitare și a adormit. Atunci a apărut de față Hristos, zicând cu glas blând: ce ai omule? De ce plângi așa? Iar el cunoscându-L pe Iisus cine este, a răspuns înspăimântat: am greșit, Doamne! Iisus i-a zis: scoală-te! Cel ce plângea răspunde: nu pot, Stăpâne, de nu-mi vei da mâna. Și întinzând mâna și apucându-l Iisus, l-a sculat. Dar sculându-se, foarte tare plângea. I-a zis iarăși Cel ce s-a arătat tot cu glas lin și blând: de ce plângi, omule? De ce te mâhnești? Raspuns-a fratele: nu vrei, Doamne, să plâng și să mă mâhnesc, căci cu atâtea Te-am supărat, eu cel ce am dobândit de la Tine atâtea bunătăți? Iar Acela întinzându-Și din nou mâna a pus-o pe capul fratelui și i-a zis: de acum nu te mai întrista, că de vreme ce tu te-ai întristat pentru Mine, nu mă voi mai scârbi asupra ta! Căci dacă Sângele Meu L-am dat pentru tine, cu mult mai vârtos iți voi da iertare și ție și la tot sufletul care se pocăiește curat. Venindu-și în sine fratele, din acea vedere și-a aflat inima plină de toată bucuria. Așa s-a încredințat că a făcut Dumnezeu milă cu dânsul. De atunci a petrecut totdeauna în multă smerenie, mulțumindu-i Lui.

Vă mai las, spre studiu dar și rugăciune, Anaforaua Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare, în care găsim rezumată întreaga istorie a Mântuirii:

“Iar când a venit plinirea vremii, ne-ai grăit nouă prin Însuşi Fiul Tău, prin Care şi veacurile le-ai făcut. Care, fiind strălucirea slavei Tale şi chipul ipostasului Tău şi purtând toate cu cuvântul puterii Sale, nu răpire a socotit a fi asemenea Ţie, lui Dumnezeu-Tatăl, ci Dumnezeu fiind, mai înainte de veci, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a vieţuit; şi, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se pe Sine asemenea cu chipul smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale. Că, de vreme ce prin om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, a binevoit Unul-Născut Fiul Tău, Cel ce este în sânurile Tale, Dumnezeule şi Tată, să Se nască din femeie, din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria, făcându-se sub Lege, ca să osândească păcatul în trupul Său, pentru ca cei morţi întru Adam să învieze întru Însuşi Hristosul Tău. Şi, vieţuind El în lumea aceasta, dându-ne porunci de mântuire, scoţându-ne pe noi din rătăcirea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a Adevăratului Dumnezeu şi Tată, agonisindu-ne pe noi Sieşi popor ales, preoţie împărătească, neam sfânt. Şi, curăţindu-ne prin apă şi sfinţindu-ne cu Sfântul Duh, S-a dat pe Sine schimb morţii, în care eram ţinuţi, fiind vânduţi sub păcat. Şi, pogorându-Se, prin Cruce în iad, ca să plinească toate ale Sale, a nimicit durerile morţii. Şi, înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu-S-a începătură celor adormiţi, Întâi-Născut din morţi, ca să fie Însuşi Începătorul tuturor în toate. Şi, suindu-Se la ceruri, a şezut de-a dreapta slavei Tale, întru înălţime. Care iarăşi va să vină ca să răsplătească fiecăruia după faptele sale”.

Har vouă, pace și bucurie de la Hristos Domnul!